marți, 16 martie 2021

De la Fat Frumos din Lacrima la Crima si Pedeapsa

Am avut un tata care iubea sa citeasca, din acest motiv am crescut inconjurata de carti, care, inainte sa ma faca sa le iubesc, devenisera cosmarul serilor de iarna petrecute in casa si umbra vacantelor de vara de dupa clasa I.

Am si acum in minte imaginea cu tata stand intins pe pat, cu fata ascunsa dupa una dintre cartile lui vechi, intorcand atat de repede paginile galben-maronii, cu scris imposibil de mic, incat ajunsesem sa ma intreb: “oare chiar citeste tot?”.
Nu am avut ocazia sa-l intreb daca imi simtea privirea sau strategia de a ma atrage in pasiunea lui presupunea sa se opreasca din cand in cand si sa ma intrebe:
-         Ai ajuns la litera “M”?
Nu-mi spunea niciodata numele cand adresa astfel de intrebari, dar toata casa stia ca pentru mine erau, iar daca el n-ar fi fost tata si daca eu n-as fi fost copilul lui ascultator, in acel moment as fi raspuns arongant, cu intrebarea: De ce???
Dar eram copilul lui ascultator, prin urmare raspundeam scurt “da”, asteptand cu emotie ceea ce urma.
-         Ia vino putin.
Ma apropiam, el isi aseza degetul sub un cuvant din carte, dupa care auzeam intrebarea deloc asteptata:
-         Ce scrie aici?
Uneori nu reuseam sa citesc cuvintele pe care mi le arata, dar pentru mine nu conta asta ci ceea ce gandea el. Oare era dezamagit, oare nu mai credea ca eram un copil inteligent?
Ratiunea de azi imi spune ca era perfect constient ca nu era suficient sa cunosc literele, creierul meu avea nevoie de timp pentru a evolua de la “ Ana are mere” la “cuvinte pentru oameni mari”.

Dupa ce am invatat toate literele, le-am citit fratilor mei Alba ca Zapada si cei sapte pitici, pana am rupt cartea. Mama ne-a cusut-o si cu toate ca fratii mei memorasera textul, au citit-o si ei singuri.

A urmat Dumbrava Minunata a lui Sadoveanu.
Ma speriase putin cand am vazut-o, insa m-au prins aventurile Lizucai si am parcurs-o destul de repede.
Sigura pe mine, am iesit afara cu cartea in mana, pregatita sa-i fac tatalui meu un rezumat, astfel incat sa primesc permisiunea sa merg la joaca. Mi-a cerut cartea, s-a jucat cateva secunde cu ea, de parca ar fi fost un evantai si ma surprinde din nou:
-       Cine a scris cartea asta?
Blocaj total! Cum sa ma intrebe singurul lucru despre care nu aveam habar, stiam povestea in detaliu, de ce conta cine a scris-o???
M-a trimis sa o mai citesc o data. Cu convingerea ca fusesem nedreptatita, am mai stat ceva timp in casa, nu am recitit-o, dar niciodata n-am mai deschis o carte fara sa ma intreb cine e autorul.

La scurt timp, primesc spre lecturare Fat Frumos din Lacrima a lui Eminescu. Avea coperti albastre cartonate si multele pagini cu desene in stil anime alb-negru, mi-au dat speranta falsa ca voi ajunge rapid la ultima pagina a basmului. Nu cred ca am trecut vreodata de pagina nr. 10.

Dupa ce am citit Cuore inima de copil de Edmondo de Amicis, ceva s-a schimbat in mintea mea. Atat de tare mi-a patruns in suflet cartea aia, incat am sustras-o din biblioteca copilariei si am asezat-o in biblioteca omului matur, langa alte carti ale lui de Amicis.
Am citit din proprie intiativa Colt Alb de Jack London, dupa care tata mi-a dat cateva romane politiste.
Nu mai stiu despre ce romane era vorba, mi-a placut suspansul din ele si mai ales discutiile cu tata pe baza lor. Verifica periodic momentul la care ajunsesem si-mi amintesc ca era curios daca eram capabila sa intuiesc deznodamantul.

Una peste alta, acum 5 ani mi-am indreptat atentia catre clasicii rusi, iar astazi, daca cineva ma intreaba care este cartea mea preferata, raspund fara sa gandesc: Dostoievski – Crima si pedeapsa.
Cat talent trebuie sa aiba un scriitor, astfel incat sa-si faca cititorii sa fie fascinati de un criminal, care-si justifica crima, retoric, prin ideea:  “O fiinta superioara are oare dreptul sa savarseasca o crima daca aceasta este in folosul intregii umanitati?".

sâmbătă, 1 februarie 2020

Singura prin Istanbul -partea a 3-a

Singura prin Istanbul -partea a 3-a
Am renuntat la cafeaua turceasca din prima dimineata in Istanbul, dupa ce, dupa 2 cescute o doream nespus pe a 3-a, dar intr-o seringa, sa o pot propulsa direct in vena.
- Iti mai aduc ceva?
Cu imi zambet adormit, ii zic sincer:
- O cafea…
(intensa, intr-o cana, nu cescuta, cu foaarte putin zahar si putin lapte)
- Inca una??
- Nu, nu! Nota, te rog.
A doua zi a fost cat se putea de linistita. Indemnul la rugaciune devenise coloana sonora a drumetiilor mele prin Istanbul, abordarile localnicilor si ale comerciantilor devenisera gestionabile, iar despre mitralieristi aflasem ca puteau fi paradoxal de prietenosi.
Am mancat continuu: pepene, castane, baclava cu fistic si ciocolata, placinte sarate turcesti, sarmale si am mers mult pe jos.
Am traversat podul Galata printre pescari si miros puternic de peste, dar cu toate astea cred ca m-am oprit de cel putin 10 ori, de o parte si de cealalta a podului, lasandu-mi privirea sa se piarda in imensitatea golfului. Obiectivul era sa ajung la turnul Galata, pe care il vazusem de pe partea opusa a orasului, dar dupa ce am travesat podul si am inceput sa urc scari si strazi abrupte si trepte si iar trepte, in minte am inceput sa aud cu ecou singurele 2 versuri pe care mi le amintesc din “Noapte de Decembrie” a lui Alexandru Macedonski: “Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul./ Spre Meka se duce cu gandul mereu,“.
Da, stiu, poate ar fi fost mai ok sa fredonez un refren, sau sa ma gandesc la cine ma iubeste, insa am urcat pana la turnul, ce cu putina imaginatie, parea turnul Frumoasei Adormita, cu aceste 2 versuri pe “repeat”.
Am incheiat ziua cu o croaziera culturala pe Bosfor, iar in drum spre hotel, m-am oprit din nou sa observ oamenii care asteptau linistiti, pe iarba, cu toate bucatele intinse pe patura, indemul la ospat. Privindu-i, ma gandeam la cum sunt picnicurile noastre, la care inregistrarile audio se impiedica intre ele, berea stabileste atmosfera, rasetele sporesc apetitul si... mi s-a rupt fimul cand am incercat sa ma imaginez in romantismul apusului, dupa o zi fara mancare...😀
Pentru ziua a 3-a mi-am propus sa ma trezesc devreme, obiectivul principal fiind vestitul bazar.
Imi beau cafeaua la hotel, ma imbrac si ma gandesc ca intelept ar fi sa mananc, inainte sa dau curs aventurii.
Ora 9 si putin, plec, intru in prima terasa colorata pe care o intalnesc.
- Buna dimineata lady.
- Buna dimineata, as vrea sa iau micul dejun
- Nu, imi pare rau, doar bauturi.
- Pff...in regula, zi frumoasa sa ai!
Imi amintesc ca in apropierea parcului palatului Topkapi, vazusem un local cocotat pe un deal, cu o terasa superba, plina cu flori. Merg acolo, era gol.
- Buna dimineata, este deschis?
- Buna dimineata. Da, dar servim doar bauturi
- Si micul dejun?
- Dupa ora 10, chiar 10.30
(minunat 😢, dar bine ca aveti castane, pepene si covrigi la orice ora).
Un ospatar imi spusese ca pot ajunge pe jos, din zona hotelului meu, pana la Grand Bazar.
Mergand cu privirea imprastiata si mintea blocata, aud o voce, masculina, evident, cu o tonalitate joviala:
- Hey lady, unde mergi!?
Ce intrebare mai e si asta? Am trecut cumva de un punct al frontierei fara sa dau pasaportul la stampilat? Nu, normal! Initial am vrut sa ma prefac ca nu aud, sau ca nu inteleg, insa cuvintele mi-au iesit inainte sa decid ce e mai bine sa fac.
- Buna dimineata!
- Te duci la Grand Bazar? Nu vrei sa bem o cafea inainte?
- Nu, multumesc!
- Un ceai?
- Nu!
- De ce???
- Acolo de unde vin eu, « NU » poate fi simplu, fara virgula si explicatie.
Cum evident nu impartaseam aceleasi idei, cotinua.
- Esti maritata?
Neimaginandu-mi ca avea resurse sa-mi combata orice raspuns, ii spun cu entuziasm, de parca tocmai isi daduse auto-gol :
- Da!
- Aici in Turcia?
Ce ai vere????Deci cu ocazia comertul de dupa revolutie, am luat de la voi si unele idei, iar cu ele am renuntat la ale noastre...
- Pai daca sunt maritata, maritata raman in orice colt al lumii. Mi-a parut bine, la revedere!
- Poate cand te intorci?
Da da, asteapta-ma aici.
Marele Bazar, sau labirintul cu “capcane”, asa cum mi se pare ca ar mai putea fi numit.
Prima data mi-au furat atentia mirosurile, condimentele. Chiar daca nu le vedeai, ele erau peste tot.
Vazandu-le, am avut impresia ca as putea da culoare si gust chiar si cartonului, prin ele (bine, nu neaparat eu personal :d)
Am iesit pe aceeasi usa pe care am intrat, nu am mai gasit magazinul in care vazusem ceva de achizionat, comerciantii mi-au furat toata energia, m-am simtit mai obosita decat dupa ce am urcat sutele de trepte pana la Galata, iar la finalul zilei am mers in bazarul micut din apropierea hotelului, din care am cumparat tot ce-mi propusesem sa cumpar.
Urmatoarea zi pe la pranz am plecat spre casa, cu o stare buna si cu gandul ca as reveni, candva, in viata asta.

duminică, 22 decembrie 2019

Singura prin Istanbul - partea a 2-a


(nimic din poveste nu este hiperbolizat, poate putin cenzurat :d)


Imi apuc trolerul ca pe un copil nazdravan si incep sa merg in directia indicata de mitralierist, dar dupa 5 minute, instinctul imi sopteste: “opreste-te”.
Marea era aproape, ii simteam mirosul, hotelul nu putea fi foarte departe. Usor descumpanita, sau poate doar obosita, privesc in jur…heiii, o agentie de turim, poate ma poate ajuta cineva acolo. Ma apropii, era inchis. Dar stai, tanarul de pe bancuta din fata agentiei, nu pare prea ocupat.
- Buna, scuza-ma, caut acest hotel, strada…
Analizeaza intrebator poza pe care i-o arat si isi scoate telefonul. Cauta.
- Ar trebui sa o iei pe strada aceea (imi arata), dupa care stanga si…internet ai?
- Din pacate nu…
- Nu cred ca reusesti sa gasesti hotelul fara internet, e ok daca te duc eu?
- Sa ma duci tu? La hotelul meu?
- Da, nu acolo vrei sa ajungi?
- Mda…dar, nu vreau sa te deranjez…
- E in regula
Si fara alte cuvinte pleaca, iar eu il urmez (oricum, ce altceva as fi putut face?).
Nu-mi plac mie oamenii care vorbesc obsesiv de mult, insa tinerelul era suspect de tacut.
Si pentru ca linistea incepuse sa sufoce zgomotul facut de troler si sa-mi alimenteze monstrii, il intreb, inlantuit, 4 chestii, in speranta ca il voi face sa vorbeasca mai mult:
- Cum te cheama? Esti turc? Locuiesti in Istanbul? Esti student?
Raspunde scurt si la un moment dat se opreste.
- Aici este? Acesta este hotelul?
Nu scrie nimic nicaieri. El nu-mi raspunde si incepe o conversatie in turca cu o doamna. La scurt timp, o saluta si se apropie din nou de mine.
- Nu e acesta, dar mi-a explicat cum il putem gasi.
- Ok (sper ca despre hotelul meu ati discutat, nu despre mine)
Dar, dupa alte 5 minute de mers , bucurieeee: “Istanbul hotel”.
- Vai, iti multumesc mult. Multumesc . Multumesc
- Buna.
- Buna. Rezervarea pe numele….
- Rezervarea era pentru 2 persoane, sunteti singura?
- Singura, da. Imi dati va rog parola de la internet.
I-am linistit pe oamenii care ma cautasera, le-am explicat ca o sa putem vorbi doar seara, am promis ca nu o sa stau noaptea prin oras, mi-am improspatat fizicul mi-am privit mecla obosita in oglinda si am pornit catre prima mea intalnire oficiala cu orasul care leaga discret 2 continente.
Previzibil, primul obiectiv pentru o fomista, unul dintre restaurantele turcesti. L-am ales pe cel care m-a inspirat cel mai mult in apropierea pietei Sultanahmet si am ales bine.
Dupa ce mi-am racapatat fortele, m-am gandit ca ar fi interesant ca in prima zi sa nu caut locuri, ci o sa le descopar, asa ca am luat-o la pas pe stradutele inguste, colorate si pline de oameni care ma salutau energic :
- Hey lady, esti din Rusia? Vino sa bei un ceai, intra macar putin.
Prima reactie la aceasta abordare a fost: wow, astia chiar stiu sa te faca sa te simti turist dorit. Timpul avea sa ma faca sa-mi mai schimb prima impresie.
Dupa ce ratacesc cateva zeci de minute pe stradute, ma intorc pe strada principala, de unde zaresc intrarea intr-un parc imens.
Era intrarea in parcul palatului Topkapi. O poarta enorma, care te facea sa crezi ca dincolo de ea este o alta lume. La intrare te intampina tacticosii cocatori de castane pe care nu ai cum sa-i eviti si nici nu trebuie, sunt delicioase castanele lor. Cu punga de castane in mana, cobor cateva trepte si incepe raiul: o alee lata, copaci uriasi, fantani cu joc rebel de apa, flori multicolore aliniate militareste, iarba parca pictata si in capatul aleii…MAREA. Ce ai putea sa-ti doresti mai mult???
Fericita, hotarasc sa savurez momentul, linistea, frumusetile din jur si ma asez peste granite intre umbra si soare, pe marginea unei piscine a unei fantani arteziene. Dupa aproximativ 9 minute, cineva imi tulbura linistea cu o intrebare pe care nu reusesc sa o incadrez in momentul meu:
- Daca ghicesc cati ani ai, dai o cafea.
Profund nedumerita, privesc mai intai in partea opusa, apoi il privesc pe el. Wow, de unde ai aparut vere?
- Nu o sa ghicesti niciodata cati ani am, iar eu cafea beau doar dimineata.
- De unde esti? Obisnuiesti sa calatoresti singura?
- Din Romania sunt si nu obisnuiesc sa calatoresc singura .
- Ce ai vizitat pana acum?
- Nimic, abia am ajuns
- Si ce planuri ai?
(Pe bune? Vrei sa socializam?)
- Astazi o sa ma plimb prin zona, fara o destinatie definita, de maine o sa vizitez obiectivele simbol ale orasului
- Vrei sa te ajut sa le gasesti?
- Nu nu, multumesc. Eu o sa plec acum…
- Te superi daca te insotesc?
- Sunt foarte prietenosi oamenii din acest oras…
(zambeste)
- Ai venit cu avionul?
- Da
- Si cum ti s-a parut noul aeroport?
- Ataturk este aeroport nou?
- Nu, Ataturk a fost inchis, toate zborurile au fost preluate de cel nou… Istanbul International Aeroport
- Stai stai, n-oi fi eu un turist pregatit, dar stiu ce-mi scrie pe biletul de avion
- Te superi daca mi-l arati?
- Hmm, stai sa-l caut
- Uite, uite… Ataturk, vezi???
- Ha ha, compania ta nu a actualizat denumirea aeropotului pe bilet…
(esti nebuuuuun, de asta singura mea optiunea pentru a ajunge la hotel era autobuzul
16, metrou nu exista pentru ca eu aterizasem pe un aeroport diferit fata de cel de pe bilet, multumesc Tarom).
Era perioada ramadanului, iar dupa apus agitatia orasului parca s-a decantat in mare.
Piata Sultanahmet, unde se afla Moscheea Albastra si vestita Hagia Sophia, s-a transformat in loc de picnic pe timp de seara. O gramada de oameni, adulti si copii asezati pe paturile intinse pe iarba, asteptau calm chemarea la ospat. Am ramas sa-i privesc o perioada, le-am urmarit gesturile, zambetele, calmitatea…(oare ce ati facut toata ziua, ati fost si voi parte din haos sau voi sunteti partea care echilibreaza balanta?).
Stiti momentul acela in care la scoala nu priveai profesorul in ochi, de teama sa nu te asculte? Ee, cam asa incepusem sa fiu nevoita sa ma comport dupa o zi si jumatate singura in Istanbul, dar ca sa nu mai aud “Lady, hai putin la mine, doar sa te uiti”, “lady, hai sa bem o cafea sau un ceai”. Apropo de ceai, daca va e teama de intensul ceai turcesc, dar cineva va ofera unul de mere, nu-l refuzati, e delicios.

Trecand peste peripetiile personale, declar ca e absolut fascinanta fosta capitala a Imperiului Otoman, iar avantaul de a o vizita singur este ca poti sa poposesti cat vrei la obiectivele care iti plac (am intrat de 3 ori in Libraria lui Ahmed al III lea, din palatul Topkapi :d). Si as adauga si faptul ca intri mult in contact cu locuitorii, iar ei cu siguranta iti imbogatesc experienta.




Singura prin Istanbul - prima parte

De ce ai nevoie ca sa mergi singura in Istanbul?
De 3 bilete de avion si putin curaj?
Pai hai sa vedem: Cata s-a imbolnavit, Georgiana a renuntat, iar curaj…probabil mi l-a dat mama si pe al ei cand m-a adus pe lume .
Cele de mai sus fiind bifate, zic sa mai intreb in jur: ce sa fac? Ce sa nu fac? Tu ce ai face sau ce n-ai face?
Cum probabil nimeni nu a fost interesat sa-si asume responsabilitatea unei eventuale disparitii a moldovencei prin Istanbul, am primit doar elocventul raspuns “nu stiu, fa si tu ce simti”, si am facut: valiza, mi-am activat optiunea pentru apeluri si internet in Turcia si am plecat.
Cum imi place haosul in general si in vacante, in special, nu mi-am facut o lista cu obiective de vizitat sau itinerarii, dar, pentru confortul psihic, am salvat in telefon cateva poze cu traseul de la aeroport catre hotel, din care retinusem clar ca trebuie sa iau metroul, dupa care un tramvai pana la Sultanahmet, unde se afla hotelul.
Aterizam si captivata de ce vad in jur: aeroportul imens, amenajat modern, recent renovat (asa am crezut atunci, insa aveam sa aflu ca realitatea era putin diferita ), oameni si mai ales femei altfel, incerc sa ma concentrez pe cele 2 lucruri importante: metroul si telefonul.
Dar, contrar asteptarilor, niciun indicator catre metrou si nicio liniuta de semnal la tel. Minunat! imi zic calm.
Aleg sa urmez multimea, fara sa zaresc alte posibilitati, gandesc ca o fi un motiv pentru care toata lumea merge in aceeasi directie. Luam liftul, coboram! Ah, super, catre metrou merge.
Usile liftului se deschid si in loc de metrou, rasare o imensa parcare, masini, multe autobuze, oameni imbracati aproape civil cu “mitraliere” la piept, cum doar prin “Homeland” mai vazusem.
Defilez repetat, dar relaxata pe lungimea parcarii, in ideea sa gasesc o iesire, pentru a gasi calea spre metrou, dar nu frate, de acolo nu te puteai intoarce. Semnalul telefonului nu voia sa se activeze, constant cineva ma privea si la un moment dat aud:
- Miss, ai nevoie de ajutor?
- Multumesc, da! Trebuie sa ajung aici (si-i arat poza de pe telefon)
- Ah, ok! trebuie sa iei autobuzul 16
- Pai nu, eu trebuie sa iau metroul, vezi, asa scrie aici (ii arat din nou poza)
- Nu miss, autobuzul...16!
Ma indepartez neincrezatoare si intreb pe altcineva. Raspuns: autobuzul 16.
Bine fratilor, fie ca voi, oricum variante nu prea am.
Imi cumpar faimosul Istanbulkart si ma indrept catre autobuzul 16, dar inainte sa urc intreb:
- Ajunge la Sultanahmet, da?
- Da!
Ma asez la fereastra, in scurt timp pleaca, verific pentru a 10-a oara telefonul, respir adanc si-mi spun: sunt in Turcia (sper), nu prea stiu unde ma duce acest autobuz 16, telefon nu am, dar cumva, totul va fi asa cum am gandit...sau macar pe aproape.
Dupa aproximativ 45 de minute si cateva statii, autobuzul opreste si toti pasagerii coboara. Dupa ce ii privesc pe fiecare dintre ei, imi fac si eu curaj.
- Maaaama!!!!!cat de frumos e parcul asta, cat de verde e, ce palmieri, ce fantani!!!ce moschee frumoasa, albastra! Uite-o si pe cea roz...Locatie: Sultanahmet si acum?
Cu zambetul pana la urechi, profund detasata de situatie (eram intr-un oras cu cam atatia locuitori cati are tara mea, fara telefon, cautand un hotel cu un nume extrem de sugestiv – Istanbul Hotel), pornesc in zgomot de troler pe piatra cubica, catre primul “mitralierist” pe care il vad. Acesta, extrem de incantat de abordare, imi spune sa merg spre mare. Ii multumesc, dar...Wow, smecher! Cam cat merg catre mare?
..........................................................................................................................................................
Va urma!

luni, 19 noiembrie 2018

„La Auschwitz timpul nu aleargă, ci se târăște"



Fotografia postată de Victoria Valentina Alexe.

Dupa 4 ani de documentare si cercetare, Antonio G. Iturbe ne ofera povestea adevarata a Ditei Kraus, o fetita de 14 ani care devine responsabila de cele 8 carti din care este compusa biblioteca clandestina infiintata in blocul 31 de la Auschwitz.
Romanul Bibliotecara de la Auschwitz reprezinta o lectie de speranta, loialitate, demnitate, prietenie si iubire, intr-un context in care moartea este mai mult decat o certitudine, iar lupta pentru supravietuire devine singurul obiectiv al unor oameni care inainte de invazia nazistilor, aveau planuri si idealuri.
Cartea ofera detalii uluitoare despre o realitate care daca n-ar fi existat nu ne-am fi putut-o imagina.
Istorie, actiune, emotie (aproape de lacrimi) si muuult suspans.
Mi-a placut maxim! 
Spor la lectura!

miercuri, 7 noiembrie 2018

Ce se intampla in iubire?


Fotografia postată de Victoria Valentina Alexe.


Foarte diferit de felul marilor clasici de a povesti despre iubire, stilul lui Alain Botton m-a tinut putin la distanta in primele pagini ale cartii. Imediat ce am inteles scopul acestui roman, am devenit un atent si entuziat observator al povestii aparent comune a doi oameni care se indragostesc, se casatoresc si fac copii.
Ceea ce e fascinant in "Ce se intampla in iubire" este analiza psiho-filosofica a trairilor membrilor cuplului in fiecare etapa a relatiei lor.
O lectie de longevitate, maturizare si intelepciune in cuplu, evidentiata prin prezentarea detaliata a elementelor care i-au facut sa se indragosteasca, a deciziei de a se casatori, prin analiza certurilor puternice declansate de banalitati, a problemelor reale, a dezamagirilor, a impactului aparitiei copiilor, a indepartarii si in final a regasirii.
Singura constanta din viata cuplului, in ciuda acestor trairi tumultuase, este iubirea.
Totusi, abia dupa saisprezece ani de casatorie, Rabih, personajul principal masculin se simte "gata de casatorie fiindca a renuntat la perfectiune". De asemenea, el si sotia lui "sunt gata sa se casatoreasca fiindca isi dau seama, in forul lor launtric, ca nu sunt compatibili".
Adaugate povestii, insertiile eseistice, ne fac sa reflectam la modul in care iubim, traim si ne proiectam viitorul.😊

Tu ce ai face daca ai afla ca in scurt timp vei muri?

Fotografia postată de Victoria Valentina Alexe.




Am deschis stagiunea de lectura de toamna cu "Ziua in care am invatat sa traiesc" de Laurent Gounelle.
Tu ce ai face daca ai afla ca in scurt timp vei muri?
Plecand de la aceasta idee, Laurent Gounelle, construieste o poveste simpla, bogata in actiune, pozitiva si inspirationala.
Prin intermediul personajelor relativ putine care isi influenteaza vietile, uneori din umbra si in mod inconstient, autorul demonstreaza faptul ca „Dacă fiecare dintre noi ar fi conștient de imensa valoare pe care o are, întreaga lume s-ar schimba radical”.
Cartea se citeste foarte usor, umorul de situatie alimenteaza curiozitatea, iar insertiile psihologice creeaza momente de reflectii personale.
Numit de catre „Le Parisien”, „o lecție despre fericire”, romanul poarta personajul principal intr-o calatorie de la “daca nu era fericit, macar era ocupat” catre o viata pe care unii ar numi-o “idealista”😊
Spor la lectura!
Ps: multumesc Elena Mircea& Mihai